Chiria cât jumătate de salariu – fabula melcului care și-a închiriat cochilia

Pe vremuri, melcul era singura vietate din pădure care nu plătea chirie: își purta casa în spinare și nu dădea socoteală nimănui. Azi, când chiria cât jumătate de salariu a devenit regulă, nu excepție, până și melcul a ajuns să semneze contract, cu garanție de două luni și clauză de indexare. Statisticienii au numărat și au constatat că prețul cochiliilor a urcat cu aproape patruzeci la sută într-un singur an, ceea ce, pentru o vietate care se deplasează cu un metru pe oră, e o viteză amețitoare.

Povestea de mai jos s-a petrecut într-o pădure oarecare, la marginea unui oraș mare, unde frunzele se închiriază pe metru pătrat, iar umbra se trece separat în factură. Orice asemănare cu un bloc din Militari este pur matematică.

Melcul cel tânăr venise la oraș cu o diplomă, un rucsac și o leafă de patru mii de ghinde pe lună, bani pe care acasă, în sat, i-ai fi numit avere. Bursucul, care deținea șapte vizuini în zona centrală și una de rezervă pentru nepoți, l-a primit în pragul unei cochilii goale, mirosind a var proaspăt și a speranță vândută la bucată.

Cochilia avea un singur colț luminat, o fereastră spre zidul vecinului și o centrală care tușea la fiecare pornire. Bursucul o prezenta însă cu mândria unui ghid de muzeu.

— Două mii de ghinde, plus utilitățile, plus comisionul vulpii. — Dar asta e jumătate din leafa mea! — Păi ce vrei, să locuiești pe toată leafa? Aia e la etajul de sus.

Melcul a semnat, pentru că alternativa era o bancă din parc, iar băncile din parc se închiriau și ele, pe ore, porumbeilor. Apoi s-a dus la furnică, singura din pădure care știa să facă bugete fără să plângă.

Furnica a scos un abac, a mutat bilele de câteva ori și a oftat profesionist. Din cele două mii rămase trebuiau scoase lumina, căldura, abonamentul de transport pe spinarea unei broaște și, dacă mai rămânea ceva, mâncarea.

— Și pentru mâncare cât îmi rămâne? — Depinde. Mănânci zilnic sau doar în weekend? — Zilnic, dacă se poate. — Atunci mută-te înapoi la mama.

Un an a trecut repede, cum trec anii în care numeri ghinde. Într-o dimineață, bursucul a bătut la cochilie cu o foaie în mână și cu figura gravă a celui care aduce o veste proastă pe care, din fericire, n-o va plăti el.

Pe foaie scria, cu litere mari, că prețurile din pădure crescuseră cu treizeci și nouă virgulă ceva la sută și că el, bursucul, era doar un modest servitor al pieței. Piața, se înțelege, nu răspundea la telefon și nu primea în audiență.

— Dar eu n-am primit nicio mărire de leafă! — Nici eu n-am primit-o, dragul meu, eu am dat-o. Acum o primești tu, sub formă de factură.

Melcul a făcut atunci ce fac toți cei ajunși la capătul calculului: a împărțit. A tras o perdea prin mijlocul cochiliei și a subînchiriat jumătatea dinspre fereastră unui greiere muzician, care plătea în ghinde și în concerte nocturne.

Vestea a ajuns la bursuc mai repede decât sunetul viorii. A doua zi, proprietarul a venit cu o anexă la contract, în care perdeaua apărea drept îmbunătățire a spațiului, ca un fel de balcon închis cu termopan, deci motiv serios de recalculare.

— Perdeaua am cumpărat-o eu! — Da, dar atârnă în cochilia mea. Tot ce atârnă la mine se plătește.

Greierele a plecat primul; artiștii simt întotdeauna când scumpirea intră în tempo allegro.

Melcul s-a întors în cele din urmă în satul natal, unde o cochilie întreagă costa cât o lună de chirie la oraș, dar unde nu exista niciun loc de muncă de la care să lipsească. Bursucul a pus imediat anunț nou: cochilie luminoasă, renovată recent, cu perdea inclusă, la două mii trei sute de ghinde.

Morala se poate verifica în orice anunț imobiliar: în pădurea unde chiria crește mai repede decât lefurile, nu mai porți casa în spinare, ci casa te poartă pe tine, de la un salariu la altul. Iar dacă te plângi, ți se spune politicos că e piața, aceeași piață care, curios, are mereu adresa bursucului.

Inspirat de: Cât din salariu se duce pe chirie și cât îți mai rămâne pentru trai. Calcule pentru românii care locuiesc singuri — Adevărul