Acciza la bere – fabula ursului care număra spuma din halbă

În pădurea noastră, unde până și frunzele au cod fiscal, acciza la bere a ajuns subiect mai aprins decât focul de tabără. Câțiva bursuci din sfatul pădurii au venit cu o idee care acum un an ar fi fost socotită erezie: taxa pe halbă să nu mai urce automat în fiecare primăvară, odată cu prețul ghindei. Motivul e simplu și jenant, animalele beau mai puțin, iar punga lor se subțiază ca gheața în martie.

Ce urmează e o fabulă cu urși, bufnițe și cârciumari. Orice asemănare cu un buget real este pur aritmetică, iar orice asemănare cu o socoteală reușită este pur întâmplătoare.

Ursul perceptor avea un obicei de ceasornic elvețian. În fiecare primăvară, după ce se scumpeau mierea, ghinda și chiria scorburilor, urca și taxa pe halbă, exact cu atât cât crescuseră celelalte. Nu din răutate, ci din principiu. Principiul spunea că o taxă care nu crește e o taxă care se plictisește.

Cârciumarul bursuc lipea în fiecare an noul preț pe ușă, peste cel vechi, până când ușa ajunsese mai groasă decât trunchiul în care era montată.

— Cât costă o halbă anul ăsta? — Depinde cât s-a scumpit pădurea anul trecut. — Și dacă eu nu m-am scumpit deloc? — Asta e problema dumitale, nu a halbei.

Încet, cârciuma a început să sune a gol. Iepurii au trecut la apă de izvor și pretindeau că le place. Veverițele beau o singură halbă la patru și o treceau din lăbuță în lăbuță ca pe un trofeu de familie. Mistreții, mai practici, au descoperit că vulpea fierbea ceva în pivniță, fără etichetă și fără banderolă.

Bursucul a încercat o reducere de toamnă, dar a aflat repede povestea despre taxa care a rămas fără clienți și și-a strâns afișul înainte să-l vadă cineva de la ocolul silvic.

— Ai bere? — Am. — Și clienți? — Am avut, dar i-a indexat cineva.

Singura afacere care înflorea era pivnița fără ferestre.

Bufnița contabil a deschis registrul la sfârșit de an și a clipit de trei ori, ceea ce la bufnițe înseamnă panică. Taxa crescuse, halbele scăzuseră, iar suma din cufăr era mai mică decât cea de anul trecut. Ursul s-a uitat peste umărul ei și a găsit imediat soluția, pe care o găsea mereu: încă o creștere, ca să acopere golul lăsat de creșterea precedentă.

Bufnița a încercat să-i explice că nici registrul completat din memorie nu umple cufărul dacă nimeni nu mai trece pragul cârciumii. Ursul a ascultat politicos, apoi a cerut o pană nouă, mai ascuțită.

— Domnule perceptor, dacă mai urcăm taxa, ne rămâne de încasat doar spuma. — Perfect. De mâine impozităm spuma separat.

La sfatul pădurii, bursucii au venit cu propunerea lor: să pună frâna la creșteri, măcar un an, până își revin buzunarele. Ursul a reacționat ca și cum i s-ar fi cerut să doarmă vara. Pentru el, a renunța la o scumpire era totuna cu a da bani înapoi, iar a da bani înapoi era un fel de trădare de patrie.

Cineva i-a amintit că în pădurea vecină cârciumile se închiseseră una după alta, așa cum se întâmplase și cu impozitul pe cifra de afaceri, care plecase singur după ce stinsese lumina. Ursul a mormăit că vecinii nu știu să socotească.

— Și dacă nu mai bea nimeni? — Atunci taxa va fi enormă și perfect corectă, doar că pe hârtie.

Iarna a venit devreme. Ursul a coborât într-o seară în cârciumă, singur, și a comandat o halbă, ca să vadă cu ochii lui produsul pe care îl impozita de atâția ani. Bursucul i-a pus-o în față, cu bonul alături, iar ursul a citit suma de două ori.

A împins halba înapoi, a oftat și a cerut un pahar cu apă de izvor, ca iepurii.

— Nu bei, domnule perceptor? — Nu-mi permit. Cine a pus taxele astea?

Așa a aflat perceptorul că a reușit, în sfârșit, să se impoziteze până la abstinență.

Morala e veche, dar se uită la fiecare buget: o taxă poate fi urcată la nesfârșit doar pe hârtie, pentru că halba are un fund, iar buzunarul are unul și mai apropiat. Când consumatorul trece la apă, perceptorul rămâne cu un registru impecabil, un cufăr gol și o spumă pe care n-o mai bea nimeni.

Inspirat de: Taxele care nu mai aduc bani: e timpul ca statul să apese frâna la accize — Adevărul