Lada lui Mazarin a stat șaisprezece ani într-o sufragerie englezească, sub un televizor, între o vază cu flori de plastic și un teanc de reviste cu programul săptămânii. Nimeni nu i-a cerut părerea. Ea a tăcut, cum tac lucrurile vechi care au văzut cardinali, curți regale și negocieri mai murdare decât praful de pe capac. Povestea, relatată pe larg de presa care s-a minunat de prețul final, a ajuns la noi ca o pildă despre valoare: nu știi ce ții sub nas până nu vine cineva cu mănuși albe.
Am reconstituit, cu licența cronicarului, ce și-au spus obiectele din acea sufragerie. Personajele sunt reale doar în măsura în care orice lucru din casă are o părere despre celelalte, iar părerile, ca de obicei, sunt cu atât mai ferme cu cât sunt mai prost informate.
În fiecare seară, Televizorul se lăfăia pe capacul lăcuit ca un pașă pe pernă. Avea diagonală generoasă, sunet tare și convingerea fermă că el e centrul universului, de vreme ce toată familia se uita la el, iar la ladă nu se uita nimeni. Când picura ceai pe lac, nimeni nu tresărea. Când picura pe ecran, se anunța stare de urgență.
— Stai dreaptă, scândură bătrână, că tremură imaginea la meci! — Am stat dreaptă sub un cardinal, o să stau și sub tine.
Lada încercase de câteva ori să-și spună povestea. Venise din Japonia cu sute de ani în urmă, lăcuită cu aur și sidef, trecuse prin saloane unde se hotăra soarta Franței între două partide de cărți. Dar cine s-o asculte? Telecomanda dormea între perne, iar Vaza cu flori de plastic credea sincer că valoarea vine din culoarea stridentă.
Pisica, în schimb, avea o teorie economică proprie: orice suprafață pe care bate soarele după-amiaza e automat mobilă de lux. Evaluarea ei s-a dovedit, ulterior, mai aproape de adevăr decât a oricui din casă.
— Tu ești din aur? — Doar pe margini. — Atunci nu contează. Aici contează doar unde bate soarele.
Au trecut anii cum trec prin toate sufrageriile: un meci, un serial, o știre despre scumpiri, alt meci. Lada a ținut în spinare mai multe generații de televizoare, de la cutia cu tub care cântărea cât un frigider până la ecranul plat care o privea de sus cu dispreț de om tânăr cu rate.
Pe dinăuntru păstra cabluri încâlcite, un cititor de DVD mort și garanția unui aparat care nu mai exista de mult. Un tezaur folosit ca sertar de vechituri, exact ca multe instituții cu nume sonor și birouri pline de dosare pe care nu le mai deschide nimeni.
— Ce ții acolo? — Istorie. — Aha. Și cablul de la antenă unde e?
Unele comori nu se ascund, sunt doar folosite greșit cu o consecvență admirabilă.
Într-o zi, casa s-a golit și au intrat Experții. Unul a pus palma pe capac și a amuțit, altul a scos o lupă, al treilea a început să vorbească încet, cum vorbesc oamenii lângă un pacient grav sau lângă un preț mare.
Televizorul a fost scos primul, fără nicio ceremonie, cu cablul târât pe covor ca o coadă de câine certat. Lada a fost învelită în pături moi, ca o ducesă care pleacă la băi.
— Și eu? Am rezoluție maximă! — Dumneata ești deșeu electronic, domnule. Te ridică firma de colectare joi.
La licitație, sala a amuțit când s-a ridicat capacul. Cifrele au urcat ca mercurul în august, iar când ciocanul a căzut, peste șapte milioane de euro trecuseră dintr-un buzunar în altul pentru un obiect pe care, cu un an înainte, zăcea o pungă de chipsuri.
În casa goală, Vaza cu flori de plastic a făcut socoteala și a rămas fără aer: o sută de lire la intrare, șaisprezece ani de televiziune, milioane la ieșire. Cel mai bun randament din istoria sufrageriei, mult peste orice dobândă bancară care pierde cursa cu inflația.
— Deci noi cât valorăm? — Exact cât spune cel care poartă mănuși albe.
Pisica, singura care o prețuise sincer, n-a primit nici măcar un comision.
Morala, dacă ne trebuie una: valoarea nu stă în obiect, ci în privirea care îl recunoaște, iar privirea aceea vine de obicei după ce stăpânul a plecat. La noi, după aceeași logică, palate de epocă țin pe ele reclame și cabluri, iar comori întregi stau sub ce-o fi mai la îndemână, până trece cineva cu lupa. Diferența e că lada a avut măcar noroc de un televizor care o apăsa pe uscat; patrimoniul nostru are, de cele mai multe ori, doar ploaia.
Inspirat de: Un inginer a cumpărat-o cu 100 de lire și a ținut televizorul pe ea 16 ani. După moartea lui, „comoda” s-a vândut cu 7,31 milioane de € — Antena 3 CNN
Post Disclaimer
Articolul „Lada lui Mazarin – fabula comodei care a ținut televizorul șaisprezece ani” publicat pe Tovarâșu' este redactat într-un ton ironic și nu trebuie considerat o sursă serioasă de informație. Scopul nostru este să aducem zâmbete și să oferim o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate. Orice asemănare cu fapte reale este pur întâmplătoare.
De asemenea, unele link-uri incluse în acest articol sunt link-uri afiliate sau sponsorizate. Cumpărând prin aceste link-uri, ne sprijiniți în a continua să publicăm conținutul nostru creativ și amuzant, fără costuri suplimentare pentru voi.
