Angajații AEP fără concurs – cariera care a început cu o escală parlamentară

Introducere

Există în România concursuri pe care nu le-a pierdut nimeni, din simplul motiv că nu le-a dat nimeni. Președintele Autorității Electorale Permanente a venit în fața comisiilor juridice cu o constatare care ar fi trebuit să sune ca o sirenă și a sunat ca un clopoțel de recreație: jumătate dintre angajații AEP fără concurs au intrat pe o ușă laterală. Traseul e de o eleganță aproape baletică: o angajare-fulger la un grup din Parlament, apoi un transfer lin către instituția care veghează la corectitudinea alegerilor.

Ironia are aici dimensiunile unei săli polivalente. Instituția care numără voturi, verifică finanțări și se asigură că nimeni nu trișează la urne și-a umplut birourile printr-o metodă la care orice elev chiulangiu ar privi cu invidie profesională. Iar acum, cu aerul unui proprietar care află că jumătate din chiriași au intrat pe geam, se vorbește despre posturi care ar putea dispărea.

Grupul parlamentar – aeroportul cu zbor de tranzit

Să ne imaginăm procedura ca pe o escală la Frankfurt. Cobori din avionul vieții civile, îți iei o cafea la grupul parlamentar, primești o ștampilă în pașaport și, până să se răcească paharul, ești îmbarcat spre destinația finală, cu bagajul de experiență deja cântărit și aprobat. Nimeni nu întreabă ce ai făcut în tranzit. Tranzitul e, prin definiție, un loc unde nu faci nimic.

Frumusețea sistemului stă în faptul că totul e perfect legal în aparență și perfect absurd în esență. Un dosar de personal arată impecabil: angajat la Parlament, transferat la AEP, carieră ascendentă. Doar calendarul, dacă l-ai citi cu atenție, ar semăna cu programul unei muște efemere.

— Ce experiență aveți în domeniu? — O zi și ceva de grup parlamentar. — Extraordinar, sunteți supracalificat pentru funcția de execuție.

Cine numără voturile celor care numără voturile?

Până aici, treaba ar putea părea o simplă poveste de resurse umane mai creative. Dar AEP nu e o cantină și nici un depozit de anvelope. E arbitrul care fluieră ofsaidul în campaniile electorale și care le cere partidelor să-și justifice fiecare leu cheltuit pe pixuri și bannere. Un arbitru care a intrat pe teren fără să treacă testul fizic.

Aici lucrurile capătă o savoare aparte. Partidele, care sunt controlate de AEP, au fost și cele care au furnizat, prin grupurile lor, pista de decolare pentru angajații instituției. E ca și cum echipele de fotbal și-ar alege singure tușierii, după care s-ar mira că ofsaidurile se văd mereu într-o singură direcție. Într-o țară în care transferurile dintre partide sunt sport național, era firesc ca și angajații să învețe tehnica transferului.

Controlul e independent, doar că a venit cu recomandare.

Concursul, o superstiție pentru oameni fără prieteni

În mitologia administrativă românească, concursul ocupă locul ritualurilor vechi: toată lumea știe că există, puțini l-au văzut cu ochii lor, iar cei care pretind că l-au dat sunt priviți cu o milă discretă. De ce să înveți bibliografie când poți învăța un număr de telefon?

Scurtătura, privită de aproape, are o rețetă simplă, transmisă din birou în birou ca o rețetă de cozonac a bunicii:

• O semnătură de angajare la un grup parlamentar, pusă dimineața.
• O cerere de transfer, depusă înainte de prânz.
• Un ordin de numire la AEP, cu aerul că nimic nu s-a întâmplat.
• O carieră lungă, liniștită, în care cuvântul concurs apare doar în regulamentele aplicate altora.

Desființarea posturilor sau curățenia cu mătura vecinului

Acum vine partea delicată: posturile care ar putea fi desființate. Experiența ne spune că, la noi, reorganizarea are un talent special de a-i nimeri tocmai pe cei care au dat concurs, fiindcă aceia n-au pe cine suna. Ceilalți, cei veniți prin tranzit, au deja exersată arta zborului cu escală și pot ateriza oricând în altă instituție.

Și totuși, scena are ceva înduioșător. Un șef de autoritate care descoperă, în fața Parlamentului, ce s-a petrecut prin chiar curtea Parlamentului e ca un paznic care raportează proprietarului că ușa din spate stătea deschisă, pusă acolo chiar de proprietar. Comisiile au ascultat, au dat din cap, iar dezbaterea despre lefurile plătite din bani publici va continua, probabil, tot prin escale.

Concluzie

Morala, dacă insistăm să găsim una, e că în România meritocrația nu a fost desființată, ci doar redirecționată prin tranzit. Instituția care trebuie să garanteze că votul e corect și-a selectat oamenii printr-un vot la care n-a participat nimeni, iar rezultatul a fost validat în unanimitate de cei care l-au aranjat. Următorul pas logic ar fi un concurs pentru desființarea concursurilor, la care s-ar putea înscrie, desigur, doar cei care n-au dat niciodată unul.

Inspirat de: Adrian Ţuţuianu: „Jumătate dintre angajaţii AEP nu au dat niciodată un concurs”. Ce posturi ar putea fi desființate — Digi24