Pe vremuri, fabulele vorbeau despre lupi, miei și vulpi cu poftă de brânză. Astăzi, Compania de Parking București ne-a oferit material pentru una despre bufnițe și scaune: o instituție care administrează asfaltul dintre două mașini a descoperit că și șezutul funcționarului are nevoie de un loc premium. Au urmat treisprezece scaune de aproape o mie de euro bucata, plus mobilier și panouri acustice, totul în numele sănătății în muncă.
Povestea de mai jos este, desigur, inventată. Personajele sunt animale, pădurea e imaginară, iar orice asemănare cu o sală de ședințe din Capitală ține doar de faptul că realitatea a învățat să copieze fabulele mai repede decât le scriem noi.
În Pădurea cu Locuri Marcate trăia o Bufniță care avea în grijă toate poienile de parcare. Ziua dormea, noaptea emitea amenzi, iar în pauze medita la soarta lumii și la tariful pe oră. Într-o dimineață, după o ședință lungă ținută pe o buturugă noduroasă, Bufnița a simțit o durere ascuțită exact acolo unde se termină aripile și începe bugetul.
— Asta nu mai e muncă, e penitență! Aduceți-mi imediat Veverița de la achiziții!
Veverița a sosit cu catalogul sub braț și cu zâmbetul celui care știe deja răspunsul. Avea scaune de toate felurile: de lemn, de plastic, de trei sute de lei, cu trei picioare sau cu patru. Degetul ei mic s-a oprit însă, ca din întâmplare, la pagina unde prețurile începeau să semene cu salariile.
Bufnița a mângâiat poza cu respectul pe care alții îl păstrează pentru icoane. Spătarul era negru, curbat și părea să promită că niciun dosar nu va mai apăsa vreodată pe coloana cuiva.
— Are cotiere reglabile, spătar care ascultă și un mecanism care se înclină doar în fața superiorilor. — Cât costă? — Cât chiria pe o lună pentru o vizuină în centru. Dar e ergonomic.
Corbul de la contabilitate a croncănit îngrijorat că pădurea s-ar putea supăra. Bufnița n-a clipit, fiindcă bufnițele nu clipesc când e vorba de mobilier. A scos din sertar legea securității muncii, a suflat praful de pe ea și a citit cu voce gravă pasajul despre adaptarea muncii la om, apăsând pe cuvântul om ca pe un buton de comandă.
Corbul a înțeles că legea, citită de jos în sus, seamănă perfect cu o factură. A semnat, pentru că și el urma să stea pe unul dintre cele treisprezece tronuri.
— Nu e lux, Corbule. E prevenție. Un șef care stă incomod ia decizii incomode, iar de suferit suferă toată pădurea.
Corbul a notat în registru: protecția muncii, clasa business.
Ca lucrurile să fie complete, s-au comandat și panouri fonoabsorbante pentru centrul de comandă, ca să nu se audă de afară cum se iau hotărârile. Pădurea a aflat oricum, pentru că în pădure ecoul n-are nevoie de licitație. Cârtița, care plătea taxa de parcare de trei ori pe săptămână pentru un loc pe care nu-l găsea niciodată, a venit să vadă minunea cu ochii ei miopi.
— Și pe mine mă doare spatele de la muncă. Cine îmi adaptează mie munca? — Tu sapi, Cârtiță. Pentru tine există pământ moale, și e gratuit.
Prima ședință pe scaunele noi a durat patru ore, nu s-a hotărât nimic, dar toată lumea s-a ridicat odihnită. A doua a durat șase. La a treia, cineva a propus ca ședințele să devină permanente, iar biroul să se mute definitiv la scaune, nu invers.
În tot acest timp, primăriile din pădurea vecină numărau ghinde ca să plătească lefurile, iar poienile de parcare rămâneau la fel de pline, de scumpe și de greu de găsit. Doar Bufnița zbura mai rar, pentru că pur și simplu nu mai avea niciun motiv să se ridice.
— Ce facem cu parcările? — Le discutăm data viitoare. Pe scaunele astea, orice problemă pare mai mică.
Unele păsări nu mai zboară deloc, nu din lene, ci din ergonomie.
Morala e veche și se reînnoiește la fiecare achiziție publică: austeritatea e o haină care se croiește mereu pe măsura celorlalți. Când banul e al tuturor, scaunul e al celui care apucă primul să se așeze, iar legea protecției muncii devine pernă moale pentru cine știe s-o întoarcă pe partea bună.
Iar contribuabilul? El rămâne ca Cârtița, cu spatele frânt și cu bonul de parcare în buzunar, întrebându-se de ce confortul altora îl costă tocmai pe el.
Inspirat de: Compania de Parking București a cumpărat scaune de 1.000 de euro bucata pentru sala de ședință: „Adaptarea muncii la om”, explică șefii — Libertatea
Post Disclaimer
Articolul „Compania de Parking București – fabula bufniței cu scaunul de o mie de euro” publicat pe Tovarâșu' este redactat într-un ton ironic și nu trebuie considerat o sursă serioasă de informație. Scopul nostru este să aducem zâmbete și să oferim o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate. Orice asemănare cu fapte reale este pur întâmplătoare.
De asemenea, unele link-uri incluse în acest articol sunt link-uri afiliate sau sponsorizate. Cumpărând prin aceste link-uri, ne sprijiniți în a continua să publicăm conținutul nostru creativ și amuzant, fără costuri suplimentare pentru voi.
