Informatorii din epoca comunistă – fabula cârtiței care semna «Ochiul Vigilent»

Peste deal, în pădurea vecină, noul consiliu al animalelor a anunțat că miercuri va scoate la lumină informatorii din epoca comunistă, adică pe toți cei care, pe vremea când iarna ținea patruzeci de ani, au scris rapoarte despre vecinii de vizuină. Zeci de mii de nume, puse pe un panou la marginea poienii, ca să vadă toată lumea cine a ciripit și despre cine.

Pădurea noastră a urmărit vestea cu interesul cu care privești incendiul din curtea altuia: cu gâtul întins și cu o găleată ascunsă la spate, pentru orice eventualitate. Fabula de mai jos se petrece, desigur, peste deal. Orice asemănare cu dealul nostru e strict geografică.

În subsolul stejarului bătrân, bufnița-arhivar a coborât cu lampa și a început să șteargă praful de pe cutii. Fiecare cutie avea o etichetă, fiecare etichetă un pseudonim: «Ghinda», «Mesteacănul», «Tovarășul Rădăcină». Unele dosare erau atât de groase încât păreau scrise de cineva plătit la pagină, altele aveau un singur rând, scris cu creionul tremurat al cuiva plătit în frică.

— Câte nume avem? — Destule cât să nu mai salute nimeni pe nimeni joi dimineață.

Vestea a ajuns repede și sub pământ, unde cârtița, pensionară respectabilă și membră în trei comitete ale mușuroiului, a început să sape mai adânc decât de obicei. Patruzeci de ani semnase «Ochiul Vigilent», deși nu vedea mai departe de propriul bot. Acum vedea foarte clar: miercurea venea spre ea cu viteza unui tren de marfă.

Așa că s-a dus la vulpe, care avea mereu o soluție, un zâmbet și un unchi la consiliu.

— Pot să cer să mi se șteargă numele? — Poți. Dar cererea se depune la arhivă, cu semnătură.

Vulpea însăși avea motive să fie calmă. Ea nu scrisese niciodată un raport; ea doar le citise, le îndosariase și le ținuse la răcoare, ca un dosar care moare de bătrânețe între două mutări de birou.

Acum vorbea la toate adunările despre reconcilierea cu trecutul, cu vocea caldă a cuiva care știe că lista cuprinde turnătorii, nu și pe cei care primeau turnăturile cu cafeaua de dimineață.

— Să nu facem vânătoare de vrăjitoare! — Nu, doar de cârtițe. Vrăjitoarele au avut grijă să ajungă ofițeri.

Iepurii, care fuseseră mereu subiectul rapoartelor și niciodată autorii lor, au primit vestea cu un amestec de ușurare și spaimă. Ușurare că vor afla, în sfârșit, cine le număra morcovii. Spaimă că s-ar putea afla că vecinul care le aducea ciorbă când erau bolnavi o făcea ca să noteze ce boală au.

Consiliul a explicat că totul se face pentru a reconstrui încrederea. Pădurea a dat din cap, politicoasă. Încrederea, se știe, crește cel mai frumos după ce afli că n-ar fi trebuit s-o ai.

— Mai ai încredere în mine? — Am. Până miercuri.

Miercuri dimineață, panoul a fost bătut în cuie la marginea poienii. Animalele s-au strâns și au citit lista cu degetul, mai întâi căutând numele dușmanilor, apoi, cu o grabă mai discretă, pe al lor.

Cârtița n-a venit. A trimis o scrisoare: că a fost forțată, că a raportat doar lucruri banale, că vremurile erau grele. Probabil că toate erau adevărate. Bufnița a pus scrisoarea la dosar. Din obișnuință.

— Și dosarul cu dosarele cine îl ține? — Tot eu. Cineva trebuie să știe.

În pădure, arhiva e singurul animal care nu hibernează niciodată.

Morala, dacă tot e fabulă: un trecut îngropat nu putrezește, ci fermentează, iar cine ridică capacul după trei decenii trebuie să fie pregătit pentru miros. Peste deal au ales să ridice capacul, cu tot cu nasurile strâmbate.

Pe dealul nostru, sertarele sunt bine unse, cheile stau la oameni de încredere, iar despre secretele care se pierd singure vorbim doar la cafea. Cârtițele noastre dorm liniștite. Bufnițele, ca de obicei, nu.

Inspirat de: Ungaria va demasca informatorii din epoca comunistă — Mediafax