Împrumutul de 4,5 miliarde – entuziasmul pieței pentru datoria noastră

Introducere

Împrumutul de 4,5 miliarde de euro a fost anunțat marți cu solemnitatea cu care alte familii anunță o nuntă. Guvernul a ieșit în fața camerelor și ne-a spus, aproape emoționat, că investitorii străini s-au călcat în picioare să ne dea bani, ca la deschiderea unui magazin cu reduceri. Ce n-a spus nimeni e că, la astfel de reduceri, clientul plătește și după ce iese din magazin, ani la rând, cu dobândă.

Așa a început o săptămână în care datoria a devenit motiv de mândrie națională. Nu mai lăudăm ce producem, lăudăm cât de ușor ni se dă pe datorie. E ca și cum ai posta pe rețele extrasul de card cu limita mărită, convins că vecinii vor înțelege din el cât de bine îți merge.

Cererea mare – complimentul pe care ți-l face creditorul

Explicația oficială sună impecabil: dacă piețele au cerut mai mult decât am oferit, înseamnă că suntem iubiți. Logica e corectă, dar doar pe jumătate. Și bancherul care îți aprobă al treilea credit de nevoi personale are mare încredere în tine, mai ales în salariul tău, pe care îl știe pe de rost.

Investitorul nu se uită la noi cu dragoste, ci cu calculatorul. Vede o țară care plătește punctual, la randamente pe care Germania le-ar considera jignitoare, și își freacă mâinile ca un negustor în prag de iarmaroc. — Ce vă atrage la România? — Dobânda, doamnă. Peisajele le vedem în documentare.

Entuziasmul creditorului nu e un premiu, e o factură cu fundă.

Unde se duc, totuși, banii?

Prima întrebare a omului simplu, după ce aude suma, nu e despre randament, ci despre destinație. Răspunsul vine învelit în cuvinte catifelate: refinanțare, acoperirea necesarului, rostogolire. Traduse în limba bucătăriei, ele înseamnă că ne împrumutăm ca să plătim ratele împrumutului de anul trecut, iar anul viitor vom face la fel, cu și mai mult curaj.

Banii trec deci prin țară ca un tren expres printr-o gară mică: se aude un vâjâit, se mișcă o perdea, apoi liniște. În urmă rămâne doar cifra din comunicat și o datorie mai lungă cu câțiva ani. Între timp, la Eforie, terasamentul căii ferate se surpă de ploaie, dar acolo n-a mai fost nimeni care să manifeste un interes foarte mare.

Deficitul sub plan – victoria contabilului asupra calendarului

Ca sărbătoarea să fie completă, Finanțele au raportat în aceeași zi că deficitul din trimestrul al treilea a ieșit mai mic decât se programase. Vestea e bună, cu condiția să nu citești și rândul următor, unde ținta anuală atârnă de fondurile din PNRR încasate la timp. Adică de cea mai punctuală instituție din istoria noastră: termenul-limită românesc.

În acest echilibru delicat, fiecare raportare seamănă cu un pod de frânghie traversat de cineva care fluieră ca să-și facă curaj. Merge, merge, până când un jalon întârzie și tot podul începe să danseze. Atunci apare, salvator, un nou împrumut, însoțit de aceeași conferință de presă și de același zâmbet.

• Ce se laudă: cererea investitorilor, de câteva ori peste ofertă.
• Ce se șoptește: dobânda care curge liniștit până la nepoți.
• Ce se speră: banii europeni ajunși înainte de colinde.
• Ce se uită: că anul viitor trebuie împrumutat ca să plătim anul acesta.

Contribuabilul – girantul care n-a semnat nimic

În toată această poveste există un personaj fără replică: cetățeanul care va plăti. El n-a fost la emisiunea de obligațiuni, n-a dat mâna cu băncile organizatoare și nu încasează niciun comision. Primește doar, peste câțiva ani, o taxă nouă cu nume tehnic și o explicație despre contextul internațional nefavorabil.

— Și dacă nu mai vor să ne împrumute? Întreabă un pensionar la coada de la poștă. — Nu se poate, îi răspunde vecinul, citind din telefon, scrie aici că le-am plăcut grozav. Bătrânul dă din cap mulțumit, ca omul căruia i s-a spus că banca îl iubește chiar în ajunul executării.

Girantul nu e întrebat niciodată; e doar anunțat.

Concluzie

Nimeni nu susține că un stat n-ar trebui să se împrumute; toate o fac, unele chiar cu un plan. Problema începe când împrumutul devine performanță, iar conferința de presă îl prezintă ca pe o medalie la gimnastică. Datoria nu e trofeu, e un chiriaș care se mută la tine și nu mai pleacă.

Până la următoarea ieșire pe piețe, rămânem cu o certitudine liniștitoare: lumea are mare încredere în România. Rămâne doar ca România să aibă și ea, din când în când, încredere în propriile ei venituri.

Inspirat de: Niculescu anunță că România a atras 4,5 miliarde de euro de pe piețele internaționale: „Interesul pentru România a fost foarte mare” — Antena 3 CNN; Deficitul în trimestrul 3, sub nivelul programat. Nazare: Ţinta de 6,2% din PIB depinde de încasarea la timp a banilor din PNRR — Digi24