Introducere
Primăriile fără bani au devenit, în România anului 2025, un gen literar de sine stătător, undeva între romanul fluviu și scrisoarea de cerșit. Un studiu despre reforma administrativă a constatat că aproape fiecare a treia primărie nu-și acoperă lefurile angajaților din ce încasează singură, iar cam opt localități din zece s-au micșorat în ultimul deceniu. Cu alte cuvinte, avem tot mai puțini oameni de administrat și la fel de mulți oameni care administrează.
Până aici, nimic nou: satul românesc se golește de ani buni, iar primăria rămâne ultima clădire luminată noaptea, ca un far pentru navigatorii care au plecat de mult. Nouă ne revine doar sarcina modestă de a privi fenomenul cu respectul cuvenit oricărei instituții care plătește salarii din bani pe care nu-i are.
Primăria, singura fabrică din comună
În multe comune, primăria e cel mai mare angajator, și nu pentru că ar produce ceva, ci pentru că tot restul s-a închis. Avem un secretar, un contabil, doi referenți, un inspector de mediu care inspectează mai ales liniștea și un șofer pentru mașina de serviciu, aflată permanent în service. Oamenii pleacă la Torino, organigrama rămâne pe loc, solidă ca o biserică de lemn.
Dacă întrebi cine plătește, răspunsul vine prompt, însoțit de un gest larg spre tavan. — Cine vă dă banii de salarii? — Bugetul. — Și bugetul de unde-i are? — De la buget. Cercul e perfect, ca orice cerc vicios bine întreținut și văruit de Paști.
Comuna are două sute de suflete și nouăsprezece posturi; cifra de afaceri e o ștampilă.
Cine mai plătește impozitul pe casa goală?
Problema veniturilor proprii are o explicație de o simplitate dureroasă: ca să încasezi taxe locale, îți trebuie localnici. Iar localnicii, într-un gest de profundă neloialitate fiscală, au îmbătrânit, au plecat sau s-au mutat la oraș, unde plătesc impozite altei primării, mai norocoase.
Rămân casele, cu obloanele trase și cu numele proprietarului scris cu cretă pe poartă. Funcționarul trimite somații la adrese unde răspunde doar câinele vecinului, iar executarea silită devine un exercițiu spiritual. Bugetul local arată, în consecință, cam așa:
- Impozitul pe clădiri, achitat conștiincios de cei care au rămas, adică de primar și de preot
- Chiria pe căminul cultural, închiriat pentru nunți care se termină la spital
- Amenzile pentru iarba necosită, aplicate chiar pe terenul primăriei
- Speranța, trecută frumos la venituri extraordinare
Comasarea – reforma care se oprește la poartă
Soluția discutată de vreo trei guverne încoace ar fi unirea comunelor mici, astfel încât trei primării sărace să devină una singură, mai mare și la fel de săracă. Pe hârtie arată impecabil: o fuziune în care se adună datoriile și se împart scaunele, cu tot cu ștampilele de rezervă.
Doar că fiecare primar are un partid, fiecare partid are un consilier județean, iar fiecare consilier are un nepot pe un post de referent. Reforma ajunge politicos la poarta primei primării, își scoate pălăria și pleacă. — Comasăm? — Comasăm, sigur, dar începem cu vecinii.
Guvernul – unchiul bogat care stă și el cu chirie
Când veniturile proprii se termină, se apelează la cote defalcate, la sume de echilibrare și la ordonanțele de final de an, adică la statul central. Numai că statul central ține el însuși o dietă severă de reducere a deficitului, cu ochii mereu pe farfuria altora.
Așa ajungem la scena clasică din noiembrie: primarul la telefon, ministrul în ședință, contabilul cu calculatorul de buzunar socotind câte zile mai ține salariul cu bani împrumutați din fondul de deszăpezire. Iarna, se știe, vine oricum. Leafa, mai rar.
Zăpada rămâne singura investiție garantată anual, din oficiu și fără licitație.
Concluzie
Continuând pe același drum, vom avea curând comune în care primăria se administrează exclusiv pe sine, cu un primar care își semnează adeverința de salariu și un contabil care o contestă din principiu. Satul va fi gol, dar organigrama completă, cu toate posturile ocupate și toate ghișeele deschise între orele nouă și doisprezece.
Iar într-o bună zi, ultimul locuitor va intra la registratură să-și plătească impozitul. Va fi primit cu aplauze, cu diplomă de excelență și, firește, cu o ofertă de angajare.
Inspirat de: Criză în administrația locală: O primărie din trei nu își poate plăti salariile din venituri proprii — Digi24
Post Disclaimer
Articolul „Primăriile fără bani – salariile plătite din buzunarul nimănui” publicat pe Tovarâșu' este redactat într-un ton ironic și nu trebuie considerat o sursă serioasă de informație. Scopul nostru este să aducem zâmbete și să oferim o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate. Orice asemănare cu fapte reale este pur întâmplătoare.
De asemenea, unele link-uri incluse în acest articol sunt link-uri afiliate sau sponsorizate. Cumpărând prin aceste link-uri, ne sprijiniți în a continua să publicăm conținutul nostru creativ și amuzant, fără costuri suplimentare pentru voi.
