Școala din Făgețelu – eroismul pe care statul îl bifează drept politică publică

Introducere

Există în România o specie de om pe care statul o iubește enorm, cu condiția să nu-l coste nimic: eroul local. Ultimul exemplar descoperit de presă conduce școala din Făgețelu, un sat din Olt unde o clădire cu aer de ruină a devenit locul în care copiii vin și din comunele vecine. Directoarea bate drumul de peste 130 de kilometri pe zi, dus și întors, de mai bine de un deceniu și jumătate. Ministerul, firește, n-a bătut niciun drum.

Povestea e frumoasă, emoționantă și adevărată, motiv pentru care sistemul o va trata ca pe un trofeu, nu ca pe un semnal de alarmă. Pentru că atunci când un om singur ține în viață o școală, întrebarea corectă nu e cât de minunat e omul, ci unde a dispărut restul. — Cine a reparat școala? — Doamna directoare. — Și statul? — Statul a dat like.

Eroul – înlocuitorul ieftin al politicii publice

Într-o țară cu bugetul făcut pe genunchi, eroul are un avantaj imbatabil: nu apare în execuția bugetară. Nu cere spor de navetă cât să acopere benzina, nu depune memorii, nu face grevă. Se trezește la cinci, pornește mașina și ajunge înaintea primului clopoțel.

Iar statul privește aplicat, ca un spectator la maraton care ține în mână sticla de apă și n-o dă nimănui. Când reportajul devine viral, vine și felicitarea, eventual o diplomă plastifiată la o festivitate unde se vorbește mult despre vocație. Vocația, se știe, e singura resursă regenerabilă pe care nimeni n-a reușit încă s-o taxeze.

Cât costă un kilometru de vocație?

Hai să facem socoteala pe care n-o face nimeni. Peste 130 de kilometri pe zi înseamnă, într-un an școlar, cam de trei ori drumul dus-întors până la Lisabona, plătit din buzunar, pe șosele județene cu mai multe gropi decât planuri de reformă.

Înmulțit cu 16 ani, rezultatul trece lejer de câteva ocoluri ale Pământului. Între timp, într-un birou cu aer condiționat, un funcționar verifică meticulos dacă decontarea navetei mai încape în următoarea rectificare. Nu încape. Dar a verificat.

• Benzina – din salariu, pentru că pasiunea nu are bon fiscal.
• Uzura mașinii – trecută discret la capitolul investiții în educație.
• Timpul pierdut pe drum – compensat cu reportaje emoționante.
• Recunoștința instituțională – în curs de avizare.

Ruina care și-a ales singură directorul

Partea cu adevărat subversivă a poveștii nu e naveta, ci faptul că școala aproape și-a dublat elevii. Într-o țară în care școlile rurale se închid cu aceeași hărnicie cu care se deschid comisii de analiză, o asemenea creștere sună a sabotaj demografic.

Părinții din satele vecine își urcă dimineața copiii în mașină și ocolesc unitatea de lângă casă. Nu din snobism, ci pentru că au descoperit un lucru revoluționar: contează cine conduce instituția. Cineva de la minister ar trebui să noteze asta pe un post-it, deși probabil îl va lipi pe un dosar care pleacă spre arhivă.

Concluzia oficială va fi, desigur, că sistemul funcționează.

Bună practică, ambalată pentru conferințe

Urmează, previzibil, etapa în care povestea devine model. Va fi citată în strategii, pusă în prezentări cu săgeți colorate și invocată la simpozioane despre abandonul școlar, ținute în hoteluri la care nu ajunge niciun microbuz școlar.

Nimeni nu va propune însă lucrul banal: ca un director bun să nu fie obligat să fie și șofer, și diriginte de șantier, și strângător de fonduri. — De ce nu facem din asta o regulă? — Pentru că regulile costă, domnule. Eroii vin gratis.

Concluzie

Până la urmă, povestea de la Făgețelu nu e despre o școală salvată, ci despre câte școli ar mai putea fi salvate dacă statul ar munci măcar cât kilometrajul unei singure directoare. Deocamdată, el preferă să aplaude din tribună, convins că ovațiile țin loc de motorină. Iar mâine dimineață, la cinci, o mașină va porni iar spre sat, fără să aștepte vreo hotărâre de guvern.

Inspirat de: Face zilnic 130 de kilometri pentru 80 de copii. Povestea unei directoare care a transformat o școală în ruină într-un loc în care elevii vin și din comunele vecine — Adevărul