Era odată, într-o pădure de pe malul Dunării, o țară unde taxele care se schimbă erau considerate fenomen natural, ca ceața sau ploaia de octombrie. Locuitorii nu mai întrebau cât costă să trăiești, ci cât va costa până joi. Calendarul fiscal se tipărea în creion, iar radiera era bunul cel mai prețios al statului.
Într-o dimineață, în această pădure a aterizat o Barză venită de departe, cu o valiză plină de bani și planul unei fabrici. Pe creanga cea mai înaltă o aștepta Cameleonul Fiscal, care își schimba culoarea după fiecare ședință de guvern. Între ei stătea Bufnița Contabilă, singura făptură din pădure care citea Monitorul Oficial de plăcere, ca pe un roman polițist.
Barza a scos un carnețel și a notat cifrele cu grijă, ca un turist care învață primele cuvinte într-o limbă străină. Cameleonul a așteptat politicos să termine, apoi s-a făcut portocaliu. Carnețelul a devenit, pe loc, document de arhivă.
Bufnița a tușit discret și i-a explicat oaspetei că aici planurile de afaceri pe cinci ani există doar în literatura fantastică. În realitate, ele se fac pe cinci săptămâni, cu rezerva unei ordonanțe de urgență apărute vineri seara, după închiderea băncilor.
— Cât e impozitul pe profit? — Azi e verde. Mâine depinde de deficit.
Barza a cerut să-i cunoască pe localnicii care investiseră înaintea ei. Bufnița a dus-o la un mușuroi unde, după registre, trăiau douăzeci și cinci de mii de furnici harnice, cu afaceri de miliarde. Mușuroiul era gol. Pe ușă atârna un bilet: plecat după bilanț, nu știm când revenim.
Cameleonul s-a înroșit, dar nu de rușine. Era culoarea noii taxe pe mușuroaie goale, fiindcă dacă furnicile nu mai produc nimic, a raționat el, măcar absența lor trebuie să plătească ceva.
— Unde sunt furnicile? — Inactive fiscal. Dar active emoțional: plâng în altă pădure.
Speriată, Barza a convocat sfatul înțelepților. Experții, niște arici bătrâni cu ochelari, au repetat ce spun de douăzeci de ani: colectați ce aveți deja de colectat, cheltuiți mai puțin decât mâncați și lăsați regulile în pace măcar un sezon. Cameleonul a ascultat cu interes, a mulțumit și a decis să mai crească o taxă, ca să aibă din ce plăti consultanța.
Problema, a explicat el, nu e lipsa banilor, ci faptul că banii stau la cei care nu-i dau, iar a-i căuta presupune efort. Să urci impozitul e mult mai ecologic: nu consumă combustibil, doar cerneală. Iar cerneala, spre deosebire de încredere, se găsește oricând la papetărie.
— De ce nu strângeți ce vi se datorează deja? — Pentru că ar trebui să ieșim pe teren. Și pe teren plouă.
Simțind că pierde investitorul, Cameleonul a trecut la ofensiva de șarm. S-a făcut albastru ca un pliant de promovare și i-a promis Barzei stabilitate garantată, cu ștampilă. Barza a întrebat cât durează garanția. Cameleonul a devenit, preventiv, transparent.
Bufnița a scos din arhivă un dosar gros cu promisiunile de stabilitate din ultimii ani, legate cu sfoară ca să nu evadeze. Toate începeau cu același cuvânt, predictibilitate, și se terminau cu o anexă despre cum plătim mai mult și primim mai puțin.
— Garantați regulile pe zece ani? — Sigur. Doar că anul fiscal, la noi, are trei luni.
Barza și-a închis valiza, pe care de fapt nici n-o desfăcuse, și a zburat spre o pădure vecină. Acolo taxele erau poate mai mari, dar măcar rămâneau mari în același fel, an după an, iar investitorii le puteau urî în liniște, fără surprize.
Cameleonul a privit-o cum se micșorează pe cer și a declarat solemn că plecarea ei confirmă atractivitatea pădurii: dacă nu era nimic de luat, de ce ar fi venit? Apoi s-a făcut gri, culoarea rectificării bugetare, și a trimis un arici să numere furnicile rămase. Ariciul nu s-a mai întors.
Banii nu fug de taxele mari, fug de taxele care nu stau locului.
Morala e simplă, deși în pădurea noastră pare criptografie: capitalul suportă multe, dar nu suportă să fie mutat dintr-o regulă în alta ca mobila într-o garsonieră. Cu o taxă mare se pot face calcule; cu o taxă care dansează se poate face doar bagajul.
Între timp, Cameleonul pregătește noua strategie de atragere a investițiilor: un pliant tipărit în culori care se schimbă singure, ca să fie mereu actual. Așa funcționează economia de pădure, cu subvenții pentru cei care cad și facturi pentru cei care încă stau în picioare.
Inspirat de: Cine mai investește în România când taxele se schimbă de la un an la altul. Avertismentul mediului de afaceri — Adevărul; Peste 25.000 de firme riscă să fie declarate în inactivitate fiscală, luna viitoare. În anul 2024, ele raportau afaceri de peste 67 de miliarde de lei — Ziare.com
Post Disclaimer
Articolul „Taxele care se schimbă – fabula barzei cu valiza nedesfăcută” publicat pe Tovarâșu' este redactat într-un ton ironic și nu trebuie considerat o sursă serioasă de informație. Scopul nostru este să aducem zâmbete și să oferim o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate. Orice asemănare cu fapte reale este pur întâmplătoare.
De asemenea, unele link-uri incluse în acest articol sunt link-uri afiliate sau sponsorizate. Cumpărând prin aceste link-uri, ne sprijiniți în a continua să publicăm conținutul nostru creativ și amuzant, fără costuri suplimentare pentru voi.
