Viața în Elonville sună ca numele unui parc de distracții, dar e de fapt un cartier din Mississippi unde vecinii unei centrale care hrănește ambițiile de inteligență artificială ale lui Elon Musk au primit o ofertă greu de refuzat: casa le este cumpărată, cu condiția să promită că nu dau pe nimeni în judecată. Pe hârtie arată ca o generozitate de vecinătate. În realitate, seamănă cu un abonament la tăcere, plătit pe loc.
Cum la noi nu e voie să punem vorbe în gura miliardarilor, am mutat povestea în pădure, unde animalele au avocați mai ieftini și memorie mai lungă. Orice asemănare cu un cartier real e întâmplătoare exact în măsura în care e întâmplător și zumzetul de turbine la trei dimineața.
Într-o poiană liniștită, unde cel mai mare zgomot fusese până atunci sforăitul unui bursuc, s-a mutat un castor cu un plan. Nu voia un baraj obișnuit, din crengi și noroi, ci o clădire uriașă, plină de dulapuri care zumzăiau și gândeau în locul tuturor, de la prognoza ploii până la rețeta de ciorbă.
Ca să le țină gândurile calde, castorul a ridicat lângă ea o moară care scotea fum zi și noapte, ca un ceainic uitat pe aragaz de un geniu prea ocupat ca să-l stingă. Vecinii au ieșit din vizuini, au mirosit aerul și au strâmbat din nas, dar politicos.
— Ce construiești acolo, vecine? — Viitorul. Se aude puțin, dar se aude scump.
O vreme au răbdat, fiindcă în pădure se știe că viitorul nu vine niciodată în papuci. Dar ariciul a început să tușească în ritmul morii, bufnița, care lucra în tura de noapte, nu mai putea dormi nici ziua, iar iepuroaica a constatat că rufele puse la uscat ieșeau mai gri decât intraseră.
Așa că au făcut ce face orice comunitate civilizată: o adunare sub stejar, o petiție scrisă cu gheara și o vorbă tot mai apăsată despre judecătorul Bursuc, care ținea balanța la marginea pădurii și citea plângerile cu ochelarii pe vârful nasului.
— Mergem la judecată? — Mergem, dacă ne mai aude cineva peste zumzet.
Castorul a aflat de adunare înainte să se termine, fiindcă dulapurile lui ascultau tot, inclusiv șoaptele. Nu s-a supărat. A venit cu o servietă din scoarță de mesteacăn și cu zâmbetul cuiva care a citit cartea despre negociere până la capitolul doi, acolo unde scrie că totul are un preț.
Oferta era simplă și elegantă ca o capcană bine unsă: îți cumpăr vizuina, plătesc frumos, iar tu semnezi că nu vei pomeni niciodată numele morii în fața judecătorului. Pentru cei care stăteau mai departe, castorul avea și o variantă ușoară. Nu le cumpăra casa, le cumpăra doar memoria.
— Și dacă nu vreau să vând? — Atunci rămâi. Cu moara.
Ariciul a semnat primul, pentru că tusea nu se negociază. Iepuroaica a cerut un supliment pentru rufe și l-a primit, ceea ce a convins-o că a câștigat. Doar bufnița a stat pe gânduri, iar la bufnițe asta durează, dar de obicei merită așteptarea.
Curând, poiana s-a golit de vecini și s-a umplut de vizuini ale castorului, care a descoperit un adevăr minunat: cine e vecin doar cu el însuși nu mai are pe cine să deranjeze. Moara fumega în continuare, numai că acum fumega legal, într-o liniște contractuală desăvârșită, cu ștampilă pe fiecare rotocol.
— Unde s-au dus toți? — Mai departe, pe banii lor. Adică pe ai mei.
Bufnița nu a vândut. A rămas pe creanga ei, cu ochii roșii de nesomn, și a început să noteze într-un caiet tot ce vedea: câte căruțe de lemne intrau în moară, cât fum ieșea, ce culoare avea cerul dimineața. Nu i-a cerut nimic castorului, iar asta l-a neliniștit mai tare decât orice proces.
— Cât vrei pe tăcerea ta? — Nu e de vânzare. E singurul lucru din poiană care nu face zgomot.
Așa a aflat castorul că se pot cumpăra case, dar nu și ferestrele de la care se vede.
Morala, pentru cine mai are o vizuină a lui: când cineva îți oferă bani ca să nu-l dai în judecată, prețul real nu e al casei, ci al plângerii pe care n-o mai faci. Se vorbește mult despre abundența promisă de inteligența artificială, dar deocamdată singurul lucru abundent din poiană e fumul.
Iar un progres care trebuie să-și cumpere vecinii ca să nu-l mai audă e un progres care știe foarte bine cât de tare se aude.
Inspirat de: Viața în „Elonville”: Elon Musk cumpără casele vecinilor nemulțumiți de centrele lui de date, dacă promit să nu-l dea în judecată — Antena 3 CNN
Post Disclaimer
Articolul „Viața în Elonville – fabula castorului care cumpăra tăcerea vecinilor” publicat pe Tovarâșu' este redactat într-un ton ironic și nu trebuie considerat o sursă serioasă de informație. Scopul nostru este să aducem zâmbete și să oferim o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate. Orice asemănare cu fapte reale este pur întâmplătoare.
De asemenea, unele link-uri incluse în acest articol sunt link-uri afiliate sau sponsorizate. Cumpărând prin aceste link-uri, ne sprijiniți în a continua să publicăm conținutul nostru creativ și amuzant, fără costuri suplimentare pentru voi.
