Amenda băncilor a ajuns subiect de fabulă înainte să ajungă subiect de plată. Zece instituții, sancționate cu peste 700 de milioane de euro pentru o presupusă potrivire a dobânzilor, au mers în instanță să ceară suspendarea deciziei, iar banca centrală a declarat, cu toată gravitatea unui seif, că nu se regăsește în concluziile anchetatorilor.
Cum în țara noastră lucrurile se înțeleg mai bine cu animale decât cu oameni, am mutat povestea în codru. Acolo vulpile țin hambarele, dulăul latră pe hârtie ștampilată, bufnița păzește indicele de referință ca pe un ou de aur, iar găinile fac ce au făcut dintotdeauna: plătesc.
În codrul de la marginea satului trăiau zece vulpi, fiecare cu hambarul ei de grăunțe date cu împrumut. Ciudățenia era că, oricât de diferite erau hambarele, toate scumpeau grăunțele în aceeași dimineață, la aceeași oră, cu aceeași mutră plictisită. Găinile observaseră, dar găinile observă multe și nu le ascultă nimeni.
— Coincidență? Întreba o găină. — Sincronizare de piață, răspundea vulpea, fără să ridice ochii din registru.
Într-o zi, dulăul de la poartă, un câine bătrân cu legitimație și ochelari pe nas, a adulmecat urmele. A stat ani întregi cu botul în registre, a numărat lăbuțe, a comparat cozi și, la final, a scris un proces-verbal de 700 de milioane de oase. Pădurea a amuțit, iar o ciocănitoare a leșinat de la cifră.
Vulpile, însă, nu s-au speriat deloc. Au chemat un dihor în robă, cu servietă de piele de iepure, și au trimis prin poștă o scrisoare politicoasă în care își exprimau profunda nedumerire.
— Oase? Noi? Noi n-am văzut în viața noastră un os, doar comisioane.
Judecătorul-urs a primit dosarul într-o dimineață de toamnă, cu mierea încă pe lăbuțe. Dihorul a pledat cu lacrimi că o asemenea plată ar zdruncina încrederea găinilor în sistemul de cuibărit și ar putea produce o dobândă care se înmulțea singură noaptea, ca aluatul lăsat lângă sobă. Ursul a căscat, a notat ceva și a fixat un termen.
— Ce cereți, concret? — Suspendarea, domnule urs. Plata o putem discuta după ce iese primăvara.
Justiția, ca hibernarea, are sezonul ei.
Atunci a coborât din stejar bufnița, paznica indicelui după care se măsoară toate grăunțele din codru. Și-a rotit capul de două ori, a privit dosarul dulăului cu un singur ochi și a declarat că ea vede foarte bine noaptea, dar nu vede niciun fel de înțelegere. Dulăul a mârâit, vulpile au aplaudat, iar găinile au încercat să afle cine, totuși, le-a scumpit grăunțele.
— Indicele meu e curat ca lacrima. — Și lacrimile cui sunt? — Ale găinilor, dar acelea nu intră în calcul.
Între timp, procesul a intrat în faza lui cea mai lungă, aceea în care toată lumea așteaptă. Dulăul păzea dosarul, vulpile numărau pe degete anii de proces, iar ursul își căuta un bârlog mai liniștit. Doar găinile nu așteptau nimic, pentru că rata la cuib venea punctual, în fiecare lună, fără termen de judecată și fără dihor.
— Și noi cui cerem suspendarea? — Voi plătiți, dragă. Suspendarea e pentru cei care au avocat.
Morala e simplă și veche cât codrul: când vulpile sunt amendate, se mișcă instanța; când găinile întârzie o rată, se mișcă executorul. Între cele două viteze încape toată economia pădurii, cu dulăul care latră, bufnița care nu vede și ursul care fixează termene, ca să nu se spună că nu s-a făcut nimic.
Post Disclaimer
Articolul „Amenda băncilor – fabula celor zece vulpi care au cerut suspendarea” publicat pe Tovarâșu' este redactat într-un ton ironic și nu trebuie considerat o sursă serioasă de informație. Scopul nostru este să aducem zâmbete și să oferim o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate. Orice asemănare cu fapte reale este pur întâmplătoare.
De asemenea, unele link-uri incluse în acest articol sunt link-uri afiliate sau sponsorizate. Cumpărând prin aceste link-uri, ne sprijiniți în a continua să publicăm conținutul nostru creativ și amuzant, fără costuri suplimentare pentru voi.
