Adresa adăpostului deconspirată – fabula bursucului care a afișat ascunzătoarea la avizier

Există secrete pe care le păzești cu lacăt, cu câine și cu jurământ, și există secrete pe care le pui pe ordinea de zi. Povestea cu adresa adăpostului deconspirată chiar de cei care trebuiau s-o ascundă ține de a doua categorie și vine din Bistrița, unde un proiect de cheltuieli pentru un loc protejat a ajuns în fața Consiliului Local cu tot cu coordonatele, ca o hartă a comorii lipită pe ușa piratului.

Am transpus-o într-o fabulă, pentru că la animale cruzimea măcar e sinceră. Personajele sunt arhetipuri din pădure, iar orice asemănare cu o primărie reală este, desigur, o coincidență cu ștampilă și număr de înregistrare.

În Pădurea de la Marginea Râului exista o vizuină fără nume, săpată sub rădăcinile unui stejar bătrân. Acolo se adăposteau iepuroaicele care fugiseră de lupi, iar singura lor armură era faptul că nimeni nu știa drumul. Nici poștașul-pițigoi, nici veverițele bârfitoare, nici măcar arborii din jur, care aveau ordin să foșnească vag.

Într-o toamnă, acoperișul vizuinii a început să plouă înăuntru. Iepuroaica-îngrijitoare a scris frumos o cerere către Consiliul Pădurii: o ușă nouă, niște paie și un zăvor zdravăn.

— Nu cerem mult, a zis ea. Doar să rămânem invizibile încă o iarnă.

Consiliul se aduna lunar într-o poiană, sub conducerea unei bufnițe care purta ochelari doar ca să pară că citește. Secretarul era un bursuc meticulos, mândru că nicio hârtie nu trecea pe la el fără să fie completată până la ultima rubrică. Iar documentația tehnică minimă, aflase el dintr-un regulament, trebuie să cuprindă amplasamentul.

Așa că bursucul a scris, cu litere de-o șchioapă: „Sub stejarul al treilea de la izvor, intrarea pe stânga, lângă ciuperca roșie”. Apoi a bătut proiectul în cuie pe avizierul din mijlocul poienii, acolo unde trece toată pădurea, inclusiv cei care n-ar trebui.

— Transparența e sfântă, a spus bursucul, lustruindu-și ștampila. Dacă nu scriem adresa, cum știe lumea unde se duc banii?

Lupul nu citea de obicei hotărâri de consiliu. Le găsea plictisitoare, pline de articole și alineate, iar el era un animal de acțiune. Dar în dimineața aceea un corb i-a croncănit de pe ramură că la avizier s-a pus ceva „cu iepuri”, iar lupul, mare om de cultură când e vorba de meniu, s-a dus să se informeze.

A citit de două ori, a mulțumit politicos corbului și și-a notat traseul pe dosul unei frunze. Avea, în sfârșit, ce nu reușise în ani de adulmecat: o indicație oficială, verificată, aprobată în unanimitate.

— Ce frumos lucrează instituțiile când vor, a oftat lupul. Nici n-a trebuit să depun cerere.

Vestea a ajuns la vizuină înaintea lupului, adusă de un arici care, spre deosebire de consiliu, știa să tacă. Iepuroaicele și-au strâns puii și paiele și au plecat noaptea spre un loc despre care nu s-a votat nimic. Ușa nouă a rămas aprobată, finanțată și montată pe o vizuină goală.

Consiliul s-a reunit de urgență și a constatat cu îngrijorare că informația ajunsese la persoane neautorizate. Bufnița a propus o anchetă, bursucul a propus un formular de confidențialitate, iar ședința s-a încheiat cu decizia ca procesul-verbal al scurgerii să fie afișat, desigur, la avizier.

— Măcar am respectat procedura, a zis bufnița. — Procedura de evacuare? A întrebat ariciul. — Pe aceea o facem anul viitor.

Zăvorul a fost cel mai bine păzit lucru din toată povestea: nimeni nu i-a publicat cifrul.

Morala e veche și n-ar trebui să mai fie nevoie de ea: un adăpost secret nu se protejează cu ușă, ci cu discreție. Când statul confundă transparența cheltuielilor cu publicarea adresei celor pe care ar trebui să-i apere, nu mai avem birocrație, avem un serviciu de ghidaj pentru prădători, cu antet și număr de înregistrare. Iar dacă tot ne place hârtia, poate merită scrisă pe una singură o regulă simplă: unele lucruri nu se afișează la avizier, oricât de completă ar fi rubrica.

Inspirat de: Adresa adăpostului pentru victimele violenţei domestice din Bistriţa, deconspirată chiar de către autorităţi — G4Media