Introducere
Guvernul a descoperit că România are prea multe primării și prea puțini bani, iar soluția, ca orice idee mare, încape pe un șervețel: comasarea comunelor. Două sate mici, puse unul lângă altul, fac un sat mare, iar un sat mare, spune logica de cabinet, costă mai puțin decât două mici. Nimeni nu a explicat încă de ce, dar se lucrează la un grafic.
Din comune, privirea e cu totul alta. Primarii așteaptă clarificări cu răbdarea omului care stă la coadă la un ghișeu închis, iar oamenii fac deja socoteala în kilometri. Pentru că reforma, oricât de voluntară, are o problemă de geografie: ghișeul pleacă, dar cetățeanul rămâne pe loc.
Voluntar, dar cu degetul pe hartă
Cuvântul magic al reformei este „voluntar”. Comunele se vor uni din proprie inițiativă, ca doi vecini care descoperă brusc că au același gard și hotărăsc să-l plătească împreună. Doar că vecinii au aflat de idee din presă, iar gardul există deocamdată doar într-o prezentare cu săgeți colorate.
Primarii întreabă ce se vrea, concret, și primesc răspunsuri la fel de concrete ca prognoza meteo pe trei luni. Se discută, se analizează, se are în vedere. — Ne unim cu cine? — Cu cine vă place. — Și dacă nu ne place nimeni? — Atunci vă place cine vă spunem noi.
Certificatul de deces – serviciu cu livrare la distanță
Cea mai bună întrebare despre reformă n-a venit de la vreun consilier de stat, ci dintr-o primărie de câmpie: chiar trebuie să bată omul zeci de kilometri ca să-și declare răposatul? E o întrebare de bun-simț, deci periculoasă, fiindcă bunul-simț nu apare în niciun indicator de performanță.
Să ne imaginăm scena. Văduva urcă în microbuzul de la șase, cu buletinul defunctului în poșetă, schimbă la intersecție și ajunge la ghișeul comasat, unde funcționara, nouă și copleșită, îi cere o copie xerox. Xeroxul a rămas în comuna veche. Până se întoarce, decedatul apucă să devină o statistică demografică extrem de favorabilă bugetului.
Statul se apropie de cetățean, dar cu frâna de mână trasă.
Unde sunt, totuși, banii economisiți?
Argumentul suprem este economia. Dispar câteva funcții, dispare un primar, un viceprimar, poate o secretară, iar bugetul respiră ușurat. Edilii se îndoiesc, și nu din gelozie de breaslă, ci din simplă aritmetică: salariul unui viceprimar de comună nu e tocmai gaura neagră a finanțelor publice.
Mai e și ciudățenia de context. Un stat care cere austeritate satelor păstrează o relație caldă cu ministerele, agențiile și consiliile de coordonare a coordonării, ceea ce seamănă cu o dietă care începe cu farfuria altuia. Bilanțul provizoriu arată cam așa:
- Se taie: un viceprimar de comună, cu mașina lui din 2009.
- Rămâne: agenția națională care monitorizează alte agenții.
- Se taie: ghișeul de lângă biserică.
- Rămâne: ședința despre unde să fie mutat ghișeul.
Satul care nu mai știe cum îl cheamă
Comasarea are și o dimensiune sentimentală pe care nicio hotărâre de guvern nu o poate bugeta. Două sate care se ceartă de o sută de ani pentru un hotar, un pod sau o fântână vor trebui să împartă aceeași ștampilă. Întrebarea nu e cine conduce, ci al cui nume stă pe tăblița de la intrare.
Se pot imagina compromisuri eroice: denumiri lungi cu cratimă, sediul primăriei la jumătatea drumului, într-un lan de porumb, ședințe de consiliu ținute alternativ, ca meciurile tur-retur. — Unde e primăria? — Depinde de săptămână. Iar cetățeanul va descoperi că locuiește într-o comună care există doar pe hârtie și într-un sat care există doar în realitate.
Concluzie
Reforma administrativă pornește de la o idee corectă, că statul costă prea mult, și ajunge la o concluzie comodă: că trebuie să coste mai puțin tocmai acolo unde oricum se vede cel mai puțin. E aceeași magie contabilă ca la deficitul care se repară fără taxe, doar că aici iepurele scos din joben e microbuzul de la șase.
Până la clarificări, comunele mici rămân ce au fost dintotdeauna: locuri unde statul ajunge greu, dar de unde pleacă foarte repede.
Inspirat de: Reforma administrativă, văzută din comunele mici: „Vine unul de la 40 de kilometri să scoată un certificat de deces?” — Adevărul
Post Disclaimer
Articolul „Comasarea comunelor – certificatul de deces livrat la 40 de kilometri” publicat pe Tovarâșu' este redactat într-un ton ironic și nu trebuie considerat o sursă serioasă de informație. Scopul nostru este să aducem zâmbete și să oferim o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate. Orice asemănare cu fapte reale este pur întâmplătoare.
De asemenea, unele link-uri incluse în acest articol sunt link-uri afiliate sau sponsorizate. Cumpărând prin aceste link-uri, ne sprijiniți în a continua să publicăm conținutul nostru creativ și amuzant, fără costuri suplimentare pentru voi.
