Secretarii temporari din prefecturi – provizoratul care a făcut stagiul de cinci ani

Introducere

În România, provizoratul nu e o stare, e o carieră cu vechime. Cel mai elocvent exemplu îl oferă secretarii temporari din prefecturi, o specie administrativă care trăiește în cicluri de câte șase luni, ca o chirie plătită la proprietarul de la etajul doi. Funcția a fost inventată, pe hârtie, ca să țină politica la distanță de prefecturi, cam cum montezi o plasă la geam ca să nu intre țânțarii. Doar că plasa a fost montată chiar de țânțari.

O investigație de presă arată că, de vreo cinci ani, funcția a stat numai în interimat, reînnoit cu regularitate de pixul premierului. Cinci ani. Un copil născut odată cu primul interimar merge acum la grădiniță, învață culorile și numără până la zece, iar statul încă n-a reușit să numere până la un concurs.

Neutralitatea – un costum croit de cel care plătește croitorul

Ideea de la care s-a pornit era chiar nobilă: un om de carieră, apolitic, care să asigure continuitatea prefecturii în timp ce prefecții vin și pleacă după cum bate vântul în sediile de partid. Un fel de paznic de far, care ține lumina aprinsă indiferent cine comandă vaporul.

Până aici, totul sună ca într-un manual de bună guvernare. Problema apare când paznicul farului primește prelungirea contractului de la căpitan, la fiecare jumătate de an, cu condiția să lumineze exact unde trebuie. Neutralitatea devine atunci o haină de împrumut, purtată cu grijă să nu se șifoneze până la următoarea semnătură.

Ești independent atâta timp cât depinzi de cine trebuie.

Pixul premierului, cel mai stabil angajat din administrație

Guvernele s-au schimbat, coalițiile s-au certat și s-au împăcat, miniștrii au intrat și au ieșit pe ușa rotativă a Palatului Victoria. Un singur personaj a rămas neclintit: pixul. El semnează prelungirile cu disciplina unui funcționar care n-a lipsit o zi, n-a cerut mărire și n-a dat niciodată un interviu.

Pe holurile unei prefecturi imaginare, dialogul de rutină sună cam așa: „— Ce funcție aveți? — Temporară. — De când? — De mult.” Nimeni nu se miră, pentru că în administrația noastră timpul se măsoară altfel. Șase luni de interimat sunt o eternitate mică, iar zece reînnoiri la rând sunt doar o tradiție respectată cu sfințenie.

Cum arată, de fapt, o zi din viața unui provizoriu?

Viața secretarului temporar are un ritm aparte, aproape agricol, legat de anotimpurile semnăturilor. Primele luni sunt de entuziasm, cele din mijloc de lucru liniștit, iar ultimele de meditație profundă asupra calendarului de pe perete.

Iar dacă cineva ar întocmi o fișă a postului sinceră, ea ar cuprinde câteva atribuții neoficiale, dar esențiale pentru supraviețuirea în funcție:

• Verificarea zilnică a datei de expirare a propriului ordin de numire.
• Zâmbetul diplomatic la telefon, indiferent de culoarea politică a apelantului.
• Evitarea oricărei decizii care ar putea deranja pe cineva cu acces la pix.
• Păstrarea unei cutii de carton goale sub birou, pentru orice eventualitate.

Concursul – legenda urbană a funcției publice

Se spune că undeva, într-un sertar ministerial, există o procedură de concurs pentru aceste posturi. Unii funcționari bătrâni jură că au văzut-o o dată, prin anii trecuți, scăldată în lumina blândă a unei lămpi de birou. Alții cred că e doar un mit, ca monstrul din Loch Ness, dar cu ștampilă.

Nu e nici primul, nici ultimul caz de posturi ocupate fără să treacă prin concurs, fiindcă la noi selecția competitivă e privită ca o formalitate exotică, bună pentru țările care n-au destui prieteni de partid. De ce să organizezi un examen, cu comisie și contestații, când ai deja omul potrivit și un pix care funcționează impecabil?

Concursul e ca ploaia în deșert: toată lumea vorbește despre el, nimeni nu-și ia umbrela.

Concluzie

Povestea secretarilor temporari spune mai mult despre stat decât orice raport de reformă. Am creat o instituție ca să ne apere de politizare, apoi am lăsat-o pe mâna exact a celor de care trebuia să ne apere, cu o grijă aproape părintească. Între migrațiile politice de sezon și interimatele fără sfârșit, prefectura devine o sală de așteptare în care nimeni nu mai știe ce așteaptă.

Poate că soluția e simplă: să redenumim funcția în secretar permanent de temporar. Măcar am avea, în sfârșit, o titulatură care spune adevărul.

Inspirat de: Secretarii temporari. Cum a ajuns funcția menită să țină politicul departe de prefecturi să depindă, din șase în șase luni, de pixul premierului — PressOne