Mașini închiriate de guvern – fabula coțofănelului cu căruțele care n-au existat

Fabula de azi pornește de la o întrebare pe care contribuabilul și-o pune rar, pentru că îl doare: cum ajung mașini închiriate de guvern să coste cât o mică flotilă, deși flotila promisă n-a existat niciodată? Răspunsul nu se găsește în manualele de economie, ci în pădure, acolo unde animalele au învățat demult că o licitație bine scrisă e mai puternică decât orice lege a naturii.

În pădurea noastră, austeritatea se poartă ca un palton strâmt, încheiat până sub bărbie de cei mici și descheiat larg de cei mari. Veverițele își numără alunele cu creionul după ureche, aricii au renunțat la al doilea rând de țepi, iar bufnițele citesc pe rând la aceeași lumânare. Doar la Curtea Bursucului, unde se scriu regulile strângerii de curea, se simțea o nevoie urgentă de mișcare.

Cancelarul Bursuc, animal temeinic și cu vizuina plină de dosare, a ieșit într-o dimineață pe prag și a anunțat că sacrificiile trebuie împărțite cinstit. Pădurea a dat din cap, obișnuită. Apoi a aflat că, pentru a duce mai departe vestea sacrificiilor, Curtea avea nevoie de căruțe noi, cu arcuri bune și perne moi, pentru că reforma se face greu pe un drum cu gropi.

— Strângem cureaua, frați contribuabili. Dar o strângem așezați, pe bancheta din spate.

Anunțul licitației a fost bătut în cuie pe scoarța stejarului bătrân, scris mărunt, cu termene scurte și condiții lungi. Puțini l-au citit, și mai puțini l-au înțeles. Primul și, printr-o minune, cel mai potrivit ofertant a fost Coțofănelul, fiul unei coțofene mari și respectate din stolul galben, pasăre cu experiență în tot ce strălucește.

Oferta lui valora jumătate de milion, socotit în monedă străină ca să sune serios. Comisia, alcătuită din trei cârtițe care nu văd bine nici ziua, a cântărit dosarul după greutate și l-a declarat câștigător înainte de prânz.

— Ai căruțele din caiet? — Am oferta. Căruțele sunt un detaliu de execuție.

Când a venit ziua predării, în poiana Curții au tras niște căruțe care nu semănau deloc cu cele din contract. Altă vopsea, alte roți, alt scârțâit. Căruțele promise nu existaseră niciodată decât pe hârtie, iar Coțofănelul, cu o generozitate rară în codru, le adusese pe acestea în loc, fără niciun ban în plus.

Pădurea a rămas mută. Cuvântul gratis, la noi, îi face pe toți să-și numere imediat penele.

— Cât costă căruța asta? — Nimic. Plătiți doar pentru cea care n-a venit.

Detaliul cel mai elegant a fost calendarul. Contractul fusese semnat de un dihor de la cancelarie cu doar câteva zile înainte ca adunarea pădurii să trântească ușa în nasul noului cârmuitor propus, într-un moment în care nimeni nu mai știa sigur cine conduce și cine doar împachetează.

Bursucul a plecat din vizuină cu dosarele sub braț, dar acordul-cadru a rămas acolo, cuminte, ca un chiriaș care și-a plătit anticipat ani buni și nu are de gând să se mute.

— Ce lăsăm în urmă? — Un acord-cadru. E singurul monument care nu se dărâmă la schimbarea stăpânului.

Între timp, la marginea pădurii, cârciuma Ariciului și-a tras obloanele, pentru că nimeni nu mai avea alune de cheltuit pe un pahar de rouă. Ariciul a privit cum trec pe lângă el căruțele gratuite plătite scump și s-a întrebat cu voce tare dacă n-ar putea și el să închirieze pădurii o cârciumă pe care n-o are.

Corbul, cronicarul codrului, a notat totul cu peniță neagră și a pus la sfârșit un semn de întrebare atât de mare, încât a trebuit să întoarcă foaia.

— E legal? — E semnat. În pădurea noastră, de obicei asta ajunge.

Căruțele au plecat la drum, iar contribuabilii au rămas să împingă.

Morala e veche, dar mereu proaspătă: când stăpânii pădurii cer tuturor să meargă pe jos, verifică întâi cine stă pe banchetă și în ce căruță. Iar dacă ți se spune că ceva e gratis, întreabă imediat cât a costat lucrul care trebuia să fie în locul lui.

Și nu-l judecați prea aspru pe Coțofănel. El doar a înțeles mai repede decât ceilalți că, într-o economie de criză, cea mai bună marfă e cea pe care n-o ai: nu se strică, nu se fură și se plătește integral.

Inspirat de: Ultimul tun al cancelariei lui Bolojan le-a explodat în față. Jumătate de milion de euro pentru autoturisme „închiriate” prin firma fiului unui mare liberal. A câștigat licitația fără să aibă mașinile din contract, așa că a dat altele. Gratis — Gândul; Resemnarea unui om de HoReCa: „Experiența ieșitului în oraș nu prea mai are sens din punct de vedere economic și emoțional” — Gândul