Restanțele bugetarilor la CEDO – fabula vulpii care număra pe degete

Există povești care se spun copiilor seara și povești care se trimit la Strasbourg, iar diferența dintre ele e mai mică decât ne-am dori. Subiectul de azi, restanțele bugetarilor la CEDO, a ajuns pe masa publicului după ce un fost judecător a acuzat Guvernul că a raportat o sumă suspect de modestă, iar o verificare preliminară a presei a găsit, într-adevăr, o diferență mare între cifre. Pe hârtie apar 73,2 milioane de euro plătite în aproape două decenii. În realitate, spun criticii, ar fi ceva mai mult decât încape într-o rubrică.

Cum noi nu suntem contabili, ci cronicari, am mutat totul în pădure, unde animalele au tribunal, au datorii și, mai ales, au un obicei vechi: să numere doar ce le convine. Personajele sunt inventate. Socotelile lor, din păcate, sună cunoscut.

În Pădurea cea Mare, furnicile lucrau la stat de pe vremea când stejarii erau încă ghinde. Ani la rând, judecătorii pădurii le dăduseră dreptate: li se cuvenea grâul neplătit, cu dobândă și cu scuze. Grâul a venit cu țârâita, câte un bob pe an, ambalat în promisiuni și ștampilat de trei ori.

Într-o zi, Bufnița de la Marea Curte de peste munți a cerut socoteala. Voia să știe cât grâu a dat, de fapt, pădurea furnicilor sale. Treaba a ajuns la Vulpe, care ținea registrele de când se știa și avea o calitate rară: putea număra pe degete chiar și atunci când îi lipseau câteva.

— Câte boabe le-am dat furnicilor? — Câte vrei să fi fost?

Vulpea s-a închis în vizuină cu un abac, un opaiț și o cafea din ghindă prăjită. A socotit grâul plătit în douăzeci de ani, dar a avut grijă să lase pe dinafară câteva categorii incomode, ca un bucătar care declară doar ceapa din ciorbă. Furnicile magistrate le-a scos din calcul de la început, pe motiv că erau prea multe și stricau estetica tabelului.

La final a ieșit o cifră frumoasă, rotundă, rușinos de mică. Vulpea a privit-o mulțumită, a legat-o cu fundă și a trimis-o peste munți, cu un porumbel care nu citea ce duce.

— Nu e cam mică? A întrebat Bursucul arhivar. — E mică doar dacă o compari cu ceva. Noi n-o comparăm.

Bufnița a citit, a dat din cap și a trecut cifra în hotărârea ei, așa cum trece un călător de bună-credință printr-o vamă străină: cu actele altuia în mână. La Marea Curte se presupune că pădurile spun adevărul, fiindcă altfel n-ar mai rămâne timp de judecat nimic.

Numai că în pădure trăia și un Arici bătrân, fost judecător, cu țepii albiți de dosare. A luat cifra, a pus-o lângă hambarele furnicilor și a ridicat o sprânceană ascuțită. Apoi a strigat în poiană, cu glasul celui care a semnat el însuși hotărâri de plată.

— Vulpea a numărat boabele sau doar sacii goi?

Ariciul nu avea un registru, avea doar țepi; dar țepii, de obicei, nimeresc.

Pe urmă a intrat în scenă Coțofana, care strângea tot ce strălucește, inclusiv socotelile altora. A zburat de la un hambar la altul, a adunat cifrele la un loc și a ciugulit o primă verificare: diferența era mare, cât să încapă un car cu boi între ce s-a spus și ce s-a plătit.

Vulpea, chemată să explice, a dat un răspuns de manual. A spus că metodologia e complexă, că tabelul are note de subsol și că furnicile, în fond, ar trebui să fie recunoscătoare că mai există hambar. Ca dovadă de bună-credință, a promis o comisie de numărat boabe, care va raporta după iarnă.

— Și dacă și comisia numără greșit? — Facem o comisie pentru comisie. Numai să nu plătim nimic între timp.

Furnicile au ascultat totul din vârful mușuroiului, ca orice contribuabil care plătește tot mai mult și primește tot mai puțin. Una mai bătrână a scos un carnețel cu socotelile ei: zile muncite, procese câștigate, boabe primite. Cifrele ei nu semănau deloc cu ale Vulpii, dar furnicile n-aveau abac aurit, așa că nimeni nu le-a cerut părerea.

— Cât costă un adevăr spus la Strasbourg? — Mai puțin decât restanțele. De-aia se și spune mai rar.

Morala pădurii: cine ține registrul nu trebuie să fure grâul, ajunge să uite să-l numere.

Fabula nu stabilește cine are dreptate; asta e treaba cifrelor, a verificărilor și, poate, a unei Bufnițe care va cere a doua oară socoteala, de data asta cu ochelari. Dar pădurea noastră are o tradiție: când datoria e mare, nu plata se micșorează, ci raportul. Din aceeași logică se naște și risipa statului, doar întoarsă pe dos: acolo cheltuim mult și spunem puțin, aici plătim puțin și spunem și mai puțin.

Până una-alta, furnicile își fac proviziile pentru încă o iarnă de așteptare, iar Vulpea pregătește un tabel nou. Unul cu fundă mai mare.

Inspirat de: Fostul judecător Toni Neacșu acuză Guvernul României că „a mințit CEDO” despre restanțele bugetarilor. Verificarea preliminară a HotNews confirmă, într-adevăr, o mare diferență — HotNews