Scandalul achizițiilor SAFE – decizia care s-a luat mereu acolo

Introducere

Scandalul achizițiilor SAFE a adus în viața publică românească o descoperire geografică mai importantă decât orice blindat: un loc numit „acolo”. Nu apare pe hărțile militare, nu are coordonate GPS și nu figurează în nicio organigramă, dar toată lumea știe exact unde e. Ministrul Apărării a trimis Corpul de Control la direcția care se ocupă de înarmare, apoi a arătat spre Cancelaria premierului, unde, susține el, s-ar fi ales firmele furnizoare. Deci, acolo.

Până aici, povestea pare o banală anchetă internă. Dar în administrația noastră o anchetă nu e niciodată banală, ci un sport de echipă în care mingea e o semnătură și nimeni nu vrea s-o țină în mână mai mult de trei secunde. Armata așteaptă echipamente, Europa așteaptă proceduri, iar contribuabilul așteaptă, ca de obicei, să afle cine a hotărât ceva în țara asta.

Corpul de Control – plutonul trimis să-și asedieze propriul hol

Imaginați-vă scena: o coloană de controlori cu dosare sub braț pornește, în formație strânsă, spre o direcție din propriul minister. E prima operațiune militară din istorie în care trupele atacă biroul de vizavi, iar inamicul are același antet pe hârtii. Pe hol, un funcționar își ridică privirea din cafea.

— Ce căutați? — Decizia. — Aici n-a stat, au luat-o alții la pachet. Controlorii notează conștiincios, pentru că au primit ordin să verifice, nu să găsească. Iar diferența dintre aceste două verbe a ținut în viață generații întregi de rapoarte.

Unde e, de fapt, „acolo”?

Întrebarea a devenit atât de importantă încât merită un institut de cercetare cu sediu propriu. „Acolo” este spațiul magic în care orice decizie incomodă se naște singură, fără părinți, fără semnături și fără număr de înregistrare. Instituțiile îl folosesc așa cum copiii îl folosesc pe fratele mai mic: el a spart vaza.

Problema e că „acolo” are obiceiul să se mute. Azi e la Cancelarie, mâine poate fi la un minister vecin, poimâine într-o comisie care s-a dizolvat între timp. Cartografii statului lucrează de decenii la harta lui, dar de fiecare dată când termină o ediție, vine o nouă guvernare și redesenează granițele.

• Biroul de la ultimul etaj, unde telefonul sună mereu în gol
• Ședința la care toată lumea a fost de acord, deși nu era nimeni prezent
• Mandatul anterior, deschis permanent pentru reclamații
• Bruxelles-ul, când toate celelalte variante s-au epuizat

Singura armă livrată la timp a fost degetul arătător.

Banii europeni nu stau la coadă

Între timp, programul SAFE nu e o tombolă de cartier, ci bani împrumutați pentru apărare într-o regiune unde vecinul de la răsărit își face exercițiile de amenințare la televizor. Ar fi frumos ca echipamentele să ajungă înaintea concluziilor anchetei, dar experiența ne învață altceva. La noi, un elicopter se comandă repede; vinovatul se livrează în rate, cu perioadă de grație de vreo două legislaturi.

Aliații privesc cu răbdarea celui care a mai văzut filmul și care știe că, la nevoie, securitatea închiriată de la alții rămâne varianta de rezervă. Noi, în schimb, ne înarmăm cu comunicate. Sunt ieftine, se produc local și au o rază de acțiune impresionantă: ajung în fiecare emisiune de seară.

O lecție de balistică administrativă

Fenomenul are și o latură științifică, ignorată pe nedrept de academii. Responsabilitatea, odată lansată dintr-un minister, descrie o parabolă perfectă și aterizează, invariabil, în curtea altei instituții. Nimeni nu știe exact unde cade, dar toată lumea jură de unde n-a plecat.

Poate că soluția e o achiziție nouă, tot prin SAFE: un radar care să detecteze deciziile chiar în clipa în care sunt luate. Cu un asemenea aparat am ști în timp real cine a semnat, cine a sunat și cine a zis „lasă, că merge”. Doar că, după toate probabilitățile, nici despre radar n-am afla cine l-a ales. S-ar fi decis acolo.

Concluzie

Ancheta va merge mai departe, rapoartele se vor scrie, iar concluziile vor fi prezentate cu toată solemnitatea cuvenită. Între timp, contribuabilul care plătește și acest program, și fiecare gaură bugetară cârpită la rectificare, are dreptul la o singură întrebare: dacă tot se decide totul acolo, de ce plătim salarii aici? Poate ar fi mai simplu să mutăm tot statul în locul acela misterios. Măcar am ști, în sfârșit, la ce adresă să trimitem reclamațiile.

Inspirat de: Scandalul achizițiilor prin SAFE. Radu Oprea a trimis Corpul de Control la structura care gestionează înarmarea Armatei: „Decizia s-a luat acolo” — Adevărul