Introducere
De nouă ani, Programul Tomata îi învață pe legumicultorii români o lecție pe care nicio facultate de agronomie n-o predă: cum să crești o roșie perfectă, rotundă și lucioasă, sprijinită de stat, și apoi să stai cu ea în brațe ca un mire părăsit la altar. Solariile s-au înmulțit, folia s-a întins pe dealuri ca o mare de plastic, iar statul a bifat cu mândrie hectarele. Doar o întrebare mică a rămas nerezolvată, ca o pată pe fața de masă.
Întrebarea sună banal: unde vindem roșiile? Dar în agricultura românească, întrebările banale au obiceiul să supraviețuiască oricărui guvern, oricărei strategii și oricărui ministru care pozează în cizme noi lângă un răsad.
Solarul – catedrala de folie a progresului
Totul a început cu o idee nobilă: dacă îi dai omului un ajutor ca să producă, omul produce. Și omul chiar a produs. A ridicat arcuri metalice, a întins folie, a pus picurare, a stat nopți întregi cu termometrul, iar tomatele au crescut cu disciplina unor elevi premianți. Pe hârtie, programul arată ca o poveste de succes scrisă de un funcționar fericit.
Numai că statul a privit agricultura ca pe o probă sportivă cu un singur obiectiv: să treci linia de producție. Ce se întâmplă după linie nu mai e treaba arbitrului. Roșia e coaptă, fermierul e frânt de oboseală, iar ministerul a trecut deja la alt comunicat.
Statul a plătit nașterea, dar a uitat de botez.
Unde ne vindem roșiile?
Fermierul pleacă dimineața cu lăzile în portbagaj și cu speranța pe bancheta din spate. La supermarket i se explică politicos că rafturile sunt deja ocupate de roșii venite de departe, ambalate impecabil, cu gust de carton și preț de nimic. — Ale mele sunt mai bune, zice omul. — Ale dumneavoastră nu au cod de bare, răspunde achizitorul, cu tristețea celui care citește un regulament.
La piață, lucrurile nu stau mai roz. Tarabele sunt ocupate de intermediari care cumpără ieftin de la el și vând scump chiar lângă el, ca într-o comedie în care personajul principal e și decor. Iar la poarta fermei vin cumpărători care negociază de parcă roșia ar avea un viciu ascuns. Ce rămâne e o producție record și un buzunar în regim de austeritate.
Subvenția – medalia de la un maraton fără linie de sosire
Sprijinul de la stat funcționează ca o medalie de participare: o primești dacă ai alergat, indiferent dacă ai ajuns undeva. Statul e mulțumit că a stimulat producția, fermierul e mulțumit că a primit ceva, iar roșiile sunt singurele nemulțumite, pentru că se înmoaie în lăzi. La final de sezon, inventarul arată cam așa:
Ar fi tentant să spui că problema ține de logistică, de depozite, de asocieri între producători. Doar că astfel de cuvinte cer planuri pe termen lung, iar planurile pe termen lung au la noi cam aceeași durată de valabilitate ca o tomată uitată la soare. Mai simplu e să numeri încă o dată hectarele.
- Un sprijin pentru că a produs, nu pentru că a vândut.
- O adeverință că roșia a existat, utilă în certurile cu vecinul.
- Un loc onorabil în statistica suprafețelor cultivate.
- Un stoc de bulion pentru trei generații.
Bulionul, ultima strategie națională
Și totuși, românul a găsit mereu soluții acolo unde instituțiile au găsit doar ședințe. Roșiile nevândute devin bulion, bulionul devine provizie, provizia devine identitate națională. Cămările țării sunt, în fond, adevăratul depozit strategic al programului, administrat de bunici fără niciun aviz.
Poate că următoarea etapă ar trebui să premieze direct borcanul. Un sprijin pentru fiecare litru de bulion, cu bonus pentru capac etanș și etichetă scrisă de mână. — Și cine îl cumpără? — Nimeni, dar măcar se păstrează până la următorul program.
Cămara a făcut ce n-a reușit ministerul.
Concluzie
Programul rămâne o reușită incontestabilă la capitolul geometrie: suprafețele au crescut, folia s-a întins, cifrele arată bine în prezentări. Lipsește doar ultimul pas, cel în care roșia ajunge în farfuria cuiva care a plătit pentru ea. Un detaliu, desigur, pentru un stat care a învățat să măsoare succesul în metri pătrați, nu în bonuri fiscale.
Până atunci, legumicultorul român rămâne cel mai bine sprijinit om fără clienți din Europa. Are solar, are recoltă, are adeverință. Îi lipsește doar cineva care să spună, la capătul lanțului: dați-mi un kilogram.
Inspirat de: Programul Tomata a crescut suprafețele cultivate, dar nu a rezolvat problema pieței pentru legumicultori — Adevărul
Post Disclaimer
Articolul „Programul Tomata – roșia subvenționată care își caută cumpărător” publicat pe Tovarâșu' este redactat într-un ton ironic și nu trebuie considerat o sursă serioasă de informație. Scopul nostru este să aducem zâmbete și să oferim o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate. Orice asemănare cu fapte reale este pur întâmplătoare.
De asemenea, unele link-uri incluse în acest articol sunt link-uri afiliate sau sponsorizate. Cumpărând prin aceste link-uri, ne sprijiniți în a continua să publicăm conținutul nostru creativ și amuzant, fără costuri suplimentare pentru voi.
