Introducere
Comasarea comunelor a ajuns, în sfârșit, la stadiul în care orice reformă românească devine serioasă: cel al calculatorului de buzunar. Undeva, într-un birou cu aer condiționat, cineva a stabilit că o comună adevărată începe de la 1.500 de suflete, iar tot ce rămâne sub prag e doar o adunătură de case care se prefac că au primărie. Pe hârtie, ideea sună curat, ca un tabel proaspăt sortat.
Problema e că Ținutul Pădurenilor nu e un tabel. E un ținut de dealuri din Hunedoara, unde șapte comune strâng laolaltă mai puțin de 4.000 de oameni, împrăștiați pe vreo 570 de kilometri pătrați. Ca să iasă socoteala, cinci dintre ele ar trebui lipite într-una singură. Lipite cum? Cu ce adeziv? Asta n-a mai încăput în tabel.
Pragul de 1.500 – metrul de croitor pus pe hartă
Orice reformă administrativă are nevoie de un număr magic, iar 1.500 are toate calitățile: e rotund, se ține minte ușor și nu obligă pe nimeni să meargă la fața locului. Dacă ai 1.499 de locuitori, ești o anomalie statistică. Dacă ai 1.501, ești o comunitate viabilă, cu drept la ștampilă și la panou de bun venit.
Logica merge perfect până în ziua în care cineva întreabă cât e de mers de la un capăt la altul al noii comune. Atunci se lasă o liniște de birou, din aceea în care se aude imprimanta gândindu-se. — Câți kilometri sunt până la primărie? — Nu știm, noi am numărat oameni, nu drumuri.
Statul a descoperit densitatea populației și s-a supărat pe ea.
Cum se unește un sat cu altul aflat la trei dealuri distanță?
Pe hartă, unirea se face cu un marker gros: tragi o linie în jurul a cinci comune și scrii deasupra un nume nou, eventual compus, ca să nu se supere nimeni. În realitate, un bătrân din satul de la margine va avea de urcat și de coborât până la noul sediu cât pentru un pelerinaj de weekend, doar ca să ceară o adeverință.
Se va spune, desigur, că totul se rezolvă online. Satul în care semnalul de telefon se prinde doar lângă fântână devine astfel pionierul administrației digitale. Bătrâna va trimite cererea de pe dealul cu antenă, apoi va aștepta răspunsul tot acolo, pe scaunul adus de acasă, cu termosul alături.
Cinci primari mai puțin, aceleași drumuri de pământ
Argumentul de fond e banul, și nu e unul prost: comunele mici abia își plătesc funcționarii, iar despre investiții vorbesc la un viitor foarte îndepărtat. Cine a urmărit povestea cu primăriile care nu mai au bani de salarii știe că problema e reală. Doar că soluția propusă seamănă cu tratarea unei răceli prin mutarea pacientului în altă cameră.
Când unești cinci sărăcii, rezultatul nu e automat o bogăție, ci o sărăcie cu organigramă mai mare. Se economisesc câteva scaune de primar și câteva mașini de serviciu, dar dealurile rămân la fel de abrupte. Ca la fuziunile din companiile statului, tăblițele se schimbă mai repede decât drumurile.
- Ce se economisește: ștampile, firme de la intrare și un secretar și jumătate.
- Ce rămâne la fel: distanțele, pantele și autobuzul care vine doar marțea.
- Ce apare nou: o ceartă pe numele comunei, cu durată estimată de o generație.
Satele pustii nu ies la protest
Aici e partea cea mai tristă, iar satira trebuie să calce în vârful picioarelor. Ținutul Pădurenilor nu s-a golit din cauza reformei, ci cu mult înaintea ei, odată cu tinerii plecați la oraș sau peste hotare. Reforma doar vine să constate, cu pixul, ceea ce plecarea a făcut demult cu valiza.
Și poate că asta e marea ei eleganță: nu întâmpină nicio opoziție zgomotoasă, pentru că zgomotul a plecat primul. — Cine o să protesteze? — Câinele de la capătul satului, dacă îl prindem acasă. Restul populației a fost deja comasat cu Spania și Italia.
Reforma ajunge exact la timp, adică după.
Concluzie
Nimeni întreg la minte nu apără risipa, iar o țară cu sute de primării care administrează mai multă hârtie decât oameni are o problemă. Dar o reformă care se uită doar la numărul de locuitori și uită de kilometri seamănă cu marile reorganizări de la București, cum a fost ideea desființării Primăriei Generale: mult entuziasm la planșetă, puțină geografie pe teren.
Până la urmă, comunele din Ținutul Pădurenilor vor fi probabil unite, numărate și declarate viabile. Vor avea pragul depășit și drumurile neschimbate. Iar dacă cineva se rătăcește pe drumul spre noul sediu, va avea măcar consolarea că s-a pierdut într-o comună cu acte în regulă.
Inspirat de: Cinci comune ar trebui unite pentru a depăși pragul de 1.500 de locuitori. Drama satelor pustii din Ținutul Pădurenilor — Adevărul
Post Disclaimer
Articolul „Comasarea comunelor – satele adunate cu rigla ca să iasă pragul” publicat pe Tovarâșu' este redactat într-un ton ironic și nu trebuie considerat o sursă serioasă de informație. Scopul nostru este să aducem zâmbete și să oferim o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate. Orice asemănare cu fapte reale este pur întâmplătoare.
De asemenea, unele link-uri incluse în acest articol sunt link-uri afiliate sau sponsorizate. Cumpărând prin aceste link-uri, ne sprijiniți în a continua să publicăm conținutul nostru creativ și amuzant, fără costuri suplimentare pentru voi.
